Un popor ne-educat, infometat si cu o lipsa crasa de cultura si toleranta este usor de condus.
Fixatiile paranoid obsesive tin, la noi, loc de opinii si observ cu durere in suflet cum dialogul devine o utopie si cum frustrarile unor generatii care au trait sub regimul ceausescu s-au transmis, parca genetic, la copii lor.

A discuta la noi despre doctrine, a avea un dialog constructiv sunt deja fantasme.
In aceste zile de „campanie electorala” am impresia ca vad in jurul meu numai dumnezei auto-intitulati care s-au auto-proclamat detinatori ai adevarurilor absolute.

Nu se gandeste nimeni ca maine, cand aceasta campanie va fi trecut, ne vom intoarce la mizeriile zilnice ca si cum nimic nu s-a intamplat pentru ca oricum, pentru omul de rand, lucrurile vor ramane la fel, sau vor fi mai rau.

Omul de rand, stalpul societatii cum este numit de unii, a devenit doar o marfa, un aliat de conjunctura, o scuza, un varf de lance temporar, un scut care atunci cand nu va mai fi de folos va fi aruncat la gunoi langa celalalte instrumente defecte care nu le mai sunt de folos.
Omul de rand poate realizeaza asta, nu stiu, dar stiu sigur ca ii place, traieste si respira pentru a fi bagat in seama, pentru i se da atentie pentru o fractiune de secunda la fiecare cativa ani, exact ca un caine infometat, loial oricarui stapan de moment, lingand orice mana care ii este intinsa, indiferent de cate ori l-a lovit, in speranta ca poate acum nu-l va mai lovi asa rau sau poate ca ranile se vor vindeca mai repede ca data trecuta.

As fi vrut sa traiesc intr-o lume in care sa pot purta o discutie despre doctrine, despre libertati pozitive si despre libertati negative si despre posibilitatea unui mix intre acestea; o discutie care sa nu fie denaturata de opiniile participantilor la dialog. As fi vrut multe, poate prea multe, de la aceasta tara si de la acest popor.

Va las cu o melodie al carei mesaj sper sa-l percepeti: Depeche mode – Walking in my shoes

Leave a comment